Sistemul excelent de educare a excelentelor mediocrităţi

De multe ori mă gândesc că sunt şi eu, ca şi mulţi alţii, un produs al sistemului educaţional din ţara noastră. De altfel, un produs-tip.

Am participat în toate etapele normale de formare (adică în afară de excese precum doctorat, spre exemplu) şi am fost întotdeauna în faţă la toate nivelele, adică în clasa de şcoală primară, în clasa de şcoală medie, în clasa de liceu, în grupa de la universitate şi chiar printre primii în grupa de la masterat, deşi frecventam doar examenele şi testările. Cred că sunt suficient de "experimentat" pentru a mă putea pronunţa asupra calităţii acestui sistem.

Şi spun. Este un sistem slab, cu o rentabilitate redusă şi cu multe pericole pentru stabilitatea personalităţii. Adică produce mult mai puţină valoare adăugată decât se aşteaptă cei care "investesc" constant din copilărie şi până la maturitate în parcurgerea lui.

Argumentez.

Investiţii. La acest capitol trebuie de spus că pierderea cea mai mare nu este timpul pierdut pentru a rezolva tot felul de probleme din tot felul direcţii despre tot felul de chestii care nu are nici o treabă cu propria plăcere şi propriul talent. De asemenea, printre cele mai mari pierderi nu se numără, consider, nici activităţile alternative care ar fi putut fi realizate în acel timp pierdut. Dimpotrivă acesta este chiar câştig, luându-se în considerare actualele alternative preferate, precum vreo sticlă de bere, vreo ţigară sau vreo câteva nopţi pe săptămână petrecute prin sau pe lângă discoteci. Cea mai mare problemă şi, totodată, cel mai mare compromis în numele învăţăturii este uciderea propriei voinţe. Nu ceasul pierdut pentru cele 7 probleme de chimie contează cel mai mult la formarea personalităţii, ci faptul că dorinţa naturală de a citi o carte în plus la literatură este neglijată şi omorâtă. Adică, dorinţa elevului (studentului etc.) de a face ce vrea este neadmisă de actualul sistem de învăţământ. Admisă este doar îndeplinirea ne-condiţionată a temelor pe acasă, adică a unor ordine permanente, repetate şi prosteşti. Totul pentru note bune, care de fapt nu reprezintă nimic decât ceva cerneală pierdută. Altfel spus, sistemul de învăţământ al nostru este orientat nu spre dezvoltarea abilităţilor şi talentelor, ci spre crearea şi dezvoltarea unor buni executanţi, nu spre susţinerea ideilor şi imaginaţiei, ci spre consolidarea unor buni şi smeriţi lucrători din vreun oarecare şantier sau din faţa vreunui oarecare computer.

Proces. Infiltrez această categorie între Investiţii şi Rezultat pentru că în cazul învăţământului contează în deosebi. De ce? Pentru că procesul de învăţământ de la noi din republică ca şi din toate altele este unul de lungă durată, cuprinzând în mod normal 15 ani şi în mod avansat 17 ani (adică circa 25% din durata medie a vieţii). Astfel, să petreci 25% din viaţă făcând în 70% a timpului (cu tot cu temele pe acasă) lucruri care nu îţi plac pentru ca restul 75% din viaţă să trăieşti ca majoritatea, adică prost, dar cu un venit constant, mi se pare cam cel puţin costisitor, dacă nu chiar lipsit de sens atunci când este vorba despre o viaţă, care e şi unica, de om. Deci, este un proces neplăcut în cele mai multe cazuri. Da, putem admite faptul că cuiva, de fapt, îi place să înveţe la absolut toate materiile şi se bucură foarte tare când îşi făcea temele acasă la literatura română, dar mai ales la fizică. Cred, totuşi că sunt puţini aceştia. Aceştia care încalecă sistemul, restul sunt încălecaţi de sistem.


Rezultat. Ce se obţine sau ce rezultate urmăreşte acest proces trădător?


În primul rând, efectuând tot timpul nişte teme care, într-o mare parte nu îi plac, pentru elev automat apare ca scop al oricărei activităţi doar rezultatul final şi nu procesul! Foarte important! Faci orice nu îţi place pentru o notă bună. Acum, făcând temele la chimie tot timpul pentru notă (dacă nu îţi place chimia) şi la alte 70% din teme tot doar pentru notă, în caracterul elevului se dezvoltă această indiferenţă faţă de activtiatea cognitivă în ansamblu, adică după o perioadă de timp aceeaşi atitudine "doar pentru notă" elevul o va avea şi în cazul literaturii române care, de fapt, îi place. Intuiesc un procedeu după formula "dacă de 99 de ori te face câine, a suta oară începi să latri". Figurativ, bineînţeles. Adică, indiferenţa se dezvoltă şi îi omoară şi acele sclipiri de talent sau înclinaţie spre dorinţa de cunoaştere normală, naturală, firească. În continuare, trăind pentru notă bună (această noţiune devine o caracteristică definitorie a personalităţii), după finisarea studiilor se întâmplă un lucru foarte ciudat. Se termină notele. Caracterul caută o altă apreciere care să substituie nota pentru că fără notă nu se poate orienta. În consecinţă, acest caracter debusolat fie devine un angajat slugarnic şi nemulţumit de sine (doar lipsesc notele care erau combustibilul anterior), gata să facă orice pentru a obţine măcar o mică apreciere, adică un fel de "notă", de la şeful său, fie devine un antreprenor ratat, care nu are dezvoltată nici o abilitate comercială, nici o abilitate de autogestiune, de originalitate economică (acestea fiindu-i omorâte încă de când cu notele şi cu temele care nu-i plăceau). Şi iată aşa - un lucrător mediocru, de obicei fără creativitate şi cu mari remuşcări de conştiinţă pentru că ţine minte că era foarte bun, merită mai mult, dar obţine ce este.


În al doilea rând. Mediocritatea despre care vorbeam şi permanentele remuşcări dezvoltă din produsul etalon al sistemului de învăţământ un personaj ne-competitiv pentru realităţile sociale în care trăieşte. Se crează o personalitate stăruitoare, capabilă de a redacta scrisori şi de a rezolva cu bine majoritatea sarcinilor de serviciu, dar ursuză, puţin comunicabilă şi pe alocuri neîncrezută şi dezamăgită. De altfel, această persoană devine incapabilă de a se implica în provocările vremii, iar neîncrederea crescândă în forţele proprii îl stopează să crească prea mult pe plan profesional. În acelaşi timp, superioritatea ascunsă pe care caracterul său o moşteneşte încă din şcoală faţă de alţi colegi "care aveau note mai mici", face din această persoană una adeseori evitată şi neplăcută în faţa colegilor de serviciu, apoi, din gură în gură, în faţa unor superiori etc.

Şi iată aşa, ajungem să ne deplângem soarta nemiloasă şi sărăcia. Şi dăm vina pe altcineva. Şi nu ne gândim că tot ceea ce ni se întâmplă este un rezultat, un produs al societăţii în care trăim. Iar caracteristicile societăţii sunt formate de către caracteristicile fiecăruia dintre membrii săi. Caracteristicile fiecăruia dintre membrii săi sunt formate în cea mai mare parte de cultura şi educaţia pe care acesta a primit-o în copilărie şi tinereţe. Iar cultura şi educaţia din copilărie sunt formate în şcoala, liceul sau universitatea pe care a frecventat-o. Şcoala, liceul şi universitatea formează sistemul educaţional. Iar sistemul educaţional formează mediocrităţi şi complexaţi. Aşa ca noi.

De unde talente pentru depăşirea oricăror situaţii speciale în economie, politică, cultură, diplomaţie, dacă la noi talentele sunt omorâte încă din copilărie? Sunt dezvoltate doar capacitatea de a asculta smeriţi. De a asculta alţi ordinari ca noi.

Păduchii Preşedintelui

Se vorbeşte mult pe la televizoare.

Moldova 1 şi surorile se transformă tot mai mult într-un salon de machiaj: dau cu pudră, aplică cremuri, construiesc orbiri iluzioniste, cântă, dau din şolduri, taie în pelicule etc. Pentru imaginea finală. Pentru partid. Pentru imaginea curată a puterii şi anarhismul protestatarilor.

Dar produse de machiat morţii încă nu s-au făcut. Nici de înviat. Iar ştirile trucate nu produc şi sânge. Dar sângele deja s-a scurs. Prelingându-se a murdărit ceva. A murdărit bâte, sticle cu apă, pumni şi cuvinte. Pumni de poliţie şi cuvinte prezidenţiale. Iar amestecătura de sânge cu politica înseamnă dictatură. Nicidecum democraţie. Tot amestecătura de sânge cu politica naşte lacrimi. Întâi de părinţi şi prieteni, apoi de păduchi. Lacrimi ai păduchilor de preşedinte... care acum au şi bâte, şi sticle de apă, şi microfoane, şi camere de filmat... Roata vremii...

Revoluţia de la noi din ograda. Campania electorala

Cred că ar trebui discutat acest mare eveniment din istoria noastră. Este deja irelevant să repet informaţii şi descoperiri ale agenţiilor de ştiri. De aceea mă voi rezuma la o expunere succintă a câtorva momente care alcătuiesc viziunea mea referitor la evenimentele de până la, din şi imediat după 7 aprilie 2009.

Campania electorală. Ca o simplă "victimă" a mesajelor electorale, apreciez că în general campania a fost destul de consistentă, s-a simţit o avalanşă masivă de investiţii în această direcţie, deşi calitatea practic la fiecare partid în parte mi s-a părut destul de ne-originală, aproape de ne-calitativă. Am rămas impresionat de mesajele electorale ale PLDM-ului şi, din păcate, ale PCRM-ului (aici mă refer la partea campaniei electorale care nu cuprinde televiziunile cu acoperire naţională). Nu mi-a plăcut accentul "optzecist" al mesajelor video ale PL-ului şi nici atât mesajele populiste până la banale ale AMN-ului. Accept faptul şi realizez că fiecare dintre partide a vizat un anumit public pentru care mesajele trebuiau să "fure" votul. De altfel, acest lucru chiar mă bucură...

Cu siguranţă campania a fost una mai mare decât permite codul electoral. Cu siguranţă că au fost utilizate şi alte forţe şi puteri administrative decât fondurile alocate din bugetul naţional. Cu siguranţă cineva a putut prea mult, iar toţi cei altcineva au putut doar pe alocuri. Şi iarăşi am siguranţa că cea mai mare parte a populaţiei încă aşteaptă campania electorală. Pentru că la televizor până când doar un cadidat şi-a expus promisiunile electorale...

Primul

Primul cuvânt din prima propoziţie a primului articol din primul blog personal al primului vizitator al acestui blog este, după cum se vede, cuvântul... primul.