M-am gândit la ideea acestor rânduri de mai mult timp în urmă. Citeam "100 de poeţi ai lumii - Pe aripa poeziei". Diverşi autori, membri marcanţi ai diverselor literaturi naţionale. Cartea m-a impresionat. Poeziile de asemenea. Dar asta este un subiect al unei alte confruntări. Adversarul pe care am vrut să îl desfiinţez acum şi aici este rima. Rima este un duşman al ideei. Rima prin perfecţiunea sa transformă poezia într-o expresie dumnezeiască a celor distinşi şi într-o manifestare diletantă a celor neprietenoşi cu combinaţia literelor. Şi nu se ştie unde ideea este mai puternică. Nu se ştie câte capete a tăiat rima. Nici nu vreau să îmi imaginez câte idei pornite din cele două emisfere au fost decapitate de cenzura Rimei până să ajungă pe pământul puhav de hârtie. Şi câţi poeţi...
Lupta împotriva rimei iniţiată de marii poeţi interbelici mi se pare pasibilă de a fi echivalată revoluţiei din pictură iniţiate de impresionişit în secolul XIX. Rima e frumoasă. Dar Rima nu-i obligatorie. Prioritară este ideea. Ideea brută.
Jos Rima! Trăiască Ideea! Trăiască materia primă virgină! Trăiască Ritmul!
Mihail Sebastian. Publicistul. Extraordinar.
Îmi cer scuze. Voi neglija şi eu regulile unei raţionale abordări a unui subiect. Dar frumuseţea şi arta îmi întunecă conştiinţa şi mă face să devin un spectator iraţional.
“Ediţia italiană a cărţii lui Axel Munthe [Cartea de la San Michele] eraprecedată de o prefaţă anume scrisă de autor, care observa, între altele,cît de frumoase sunt păsările Italiei şi mai ales cît sunt de frumoase celedin insula Capri. Asemenea bucurii ale ochiului ar trebui cultivate, scriael, şi e păcat că locuitorii din Capri, vînători în mare parte, nu cruţăaripile ce vin să fîlfîie deasupra pămîntului lor. La urma urmelor, o legecare să oprească împuşcarea păsărilor ar putea să apere această bogăţieliberă a insulei, împotriva oamenilor prea iubitori de praf de puşcă. (...)Se întîmplă însă ca Mussolini, care conducînd o duzină de ministere, maiare timp şi de cetit literatură, să dea peste cartea lui Axel Munthe şi să iacunoştinţă de dezideratul atît de neserios din prefaţă. Şi se mai întîmplăca acest Mussolini să nu se sperie a traduce într-un text de lege gîndulemoţionant al unui poet. (...) Fapt este că păsările Italiei au aflat de legeaîncruntatului Duce, căci în ultima vreme s-a observat o neobişnuităimigrare păsărească spre Capri. Stoluri întregi se refugiază în zona de cerimunizat şi astfel orizonturile insulei Capri se pavoazează cu mii de aripicolorate, ca o invazie de steguleţe festive. / Toată istoria asta, pentru căun om, care era poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, aînţeles. / În ziua în care se va judeca opera fascismului, această micăpoveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru sepoate scuza nu numai un regim, dar o istorie.”
Mihail Sebastian, Păsările zboară spre Capri..., în Cuvîntul, sîmbătă, 24 decembrie 1932, p. 1.
“Ediţia italiană a cărţii lui Axel Munthe [Cartea de la San Michele] eraprecedată de o prefaţă anume scrisă de autor, care observa, între altele,cît de frumoase sunt păsările Italiei şi mai ales cît sunt de frumoase celedin insula Capri. Asemenea bucurii ale ochiului ar trebui cultivate, scriael, şi e păcat că locuitorii din Capri, vînători în mare parte, nu cruţăaripile ce vin să fîlfîie deasupra pămîntului lor. La urma urmelor, o legecare să oprească împuşcarea păsărilor ar putea să apere această bogăţieliberă a insulei, împotriva oamenilor prea iubitori de praf de puşcă. (...)Se întîmplă însă ca Mussolini, care conducînd o duzină de ministere, maiare timp şi de cetit literatură, să dea peste cartea lui Axel Munthe şi să iacunoştinţă de dezideratul atît de neserios din prefaţă. Şi se mai întîmplăca acest Mussolini să nu se sperie a traduce într-un text de lege gîndulemoţionant al unui poet. (...) Fapt este că păsările Italiei au aflat de legeaîncruntatului Duce, căci în ultima vreme s-a observat o neobişnuităimigrare păsărească spre Capri. Stoluri întregi se refugiază în zona de cerimunizat şi astfel orizonturile insulei Capri se pavoazează cu mii de aripicolorate, ca o invazie de steguleţe festive. / Toată istoria asta, pentru căun om, care era poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, aînţeles. / În ziua în care se va judeca opera fascismului, această micăpoveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru sepoate scuza nu numai un regim, dar o istorie.”
Mihail Sebastian, Păsările zboară spre Capri..., în Cuvîntul, sîmbătă, 24 decembrie 1932, p. 1.
Mihail Sebastian. Exemplu de publicistică
Încă un articol ziaristic extraordinar.
“O fotografie din ceea ce se cheamă «culisele» conferinţei de la Londra îlarăta zilele trecute pe d. Litvinov în conversaţie cu d... von Neurath. Ambiiconvivi păreau să fie în excelentă dispoziţie şi în perfectă amiciţie.Emisarul Berlinului şi emisarul Moscovei. Al acelui Berlin, undemuncitorii suspecţi de cel mai vag marxism sunt executaţi fără vorbă şifără forme. Şi al acelei Moscove, unde aceeaşi operaţie se petrece invers,pentru indivizii bănuiţi de burghezie. / Reprezentînd două sisteme deteroare ideologică opuse, cei doi domni în frac îşi surîdeau totuşi cordial,cum se cuvine între oameni bine crescuţi. Încă odată, mondenitatea sedovedeşte mai tare decît politica. (...) În frac, fiecare cu o cupă deşampanie în mînă şi bînd «Brüderschaft» – cine i-ar recunoaşte? / Dar săfie susnumitul corp delict fotografic cu desăvîrşire lipsit de semnificaţie? /Bunele maniere sunt imperioase în diplomaţie şi surîsul face parte dindeformarea profesională a unui ministru de externe. Ele nu angajează lanimic. Cu surîsul pe buze se poate declara un război şi, cu acelaşi surîs,se poate declanşa o revoluţie. Pentru o psichologie de diplomat detaliulacesta este minim. / Noi însă, oamenii de rînd, care obişnuim să luămviaţa în serios, înţelegem mai greu frivolitatea aceasta. Gesturile, faptele,atitudinile au în existenţa noastră particulară, a fiecăruia, înţelesul lorlămurit şi cînd dăm o palmă cuiva o dăm cu toată greutatea, iar cînd oprimim, o primim la fel. Suntem nişte conformişti – nişte detestabiliconformişti. Credem adică în ce spunem şi în ce gîndim, credem înadversităţile noastre şi în prieteniile noastre şi încercăm să trăim cu ele, ascultînd de ele. Nu e de mirare că, cu asemenea mentalitate rudimentară,suntem uluiţi şi în fundul inimii noastre naive scandalizaţi de comedia pecare şi-o joacă pe «scena internaţională» diverse personagii, care nereprezintă pe noi, durerile noastre colective, aşteptările noastre surde.Judecăm cu o copilărească onestitate, cînd le cerem acestor oameni careîn fond nu sunt decît nişte tehnicieni şi nişte birocraţi, să se poarte, înconvorbirile lor diplomatice, potrivit instinctelor şi intereselor ce pretindcă reprezintă. / Fotografia celor doi domni în frac ar putea să ne aducăaminte în ce mare măsură, marile probleme generale sunt numai niştemici comedii."
Mihail Sebastian, Doi oameni în frac, în Cuvîntul, joi, 6 iulie 1933, p. 1.
“O fotografie din ceea ce se cheamă «culisele» conferinţei de la Londra îlarăta zilele trecute pe d. Litvinov în conversaţie cu d... von Neurath. Ambiiconvivi păreau să fie în excelentă dispoziţie şi în perfectă amiciţie.Emisarul Berlinului şi emisarul Moscovei. Al acelui Berlin, undemuncitorii suspecţi de cel mai vag marxism sunt executaţi fără vorbă şifără forme. Şi al acelei Moscove, unde aceeaşi operaţie se petrece invers,pentru indivizii bănuiţi de burghezie. / Reprezentînd două sisteme deteroare ideologică opuse, cei doi domni în frac îşi surîdeau totuşi cordial,cum se cuvine între oameni bine crescuţi. Încă odată, mondenitatea sedovedeşte mai tare decît politica. (...) În frac, fiecare cu o cupă deşampanie în mînă şi bînd «Brüderschaft» – cine i-ar recunoaşte? / Dar săfie susnumitul corp delict fotografic cu desăvîrşire lipsit de semnificaţie? /Bunele maniere sunt imperioase în diplomaţie şi surîsul face parte dindeformarea profesională a unui ministru de externe. Ele nu angajează lanimic. Cu surîsul pe buze se poate declara un război şi, cu acelaşi surîs,se poate declanşa o revoluţie. Pentru o psichologie de diplomat detaliulacesta este minim. / Noi însă, oamenii de rînd, care obişnuim să luămviaţa în serios, înţelegem mai greu frivolitatea aceasta. Gesturile, faptele,atitudinile au în existenţa noastră particulară, a fiecăruia, înţelesul lorlămurit şi cînd dăm o palmă cuiva o dăm cu toată greutatea, iar cînd oprimim, o primim la fel. Suntem nişte conformişti – nişte detestabiliconformişti. Credem adică în ce spunem şi în ce gîndim, credem înadversităţile noastre şi în prieteniile noastre şi încercăm să trăim cu ele, ascultînd de ele. Nu e de mirare că, cu asemenea mentalitate rudimentară,suntem uluiţi şi în fundul inimii noastre naive scandalizaţi de comedia pecare şi-o joacă pe «scena internaţională» diverse personagii, care nereprezintă pe noi, durerile noastre colective, aşteptările noastre surde.Judecăm cu o copilărească onestitate, cînd le cerem acestor oameni careîn fond nu sunt decît nişte tehnicieni şi nişte birocraţi, să se poarte, înconvorbirile lor diplomatice, potrivit instinctelor şi intereselor ce pretindcă reprezintă. / Fotografia celor doi domni în frac ar putea să ne aducăaminte în ce mare măsură, marile probleme generale sunt numai niştemici comedii."
Mihail Sebastian, Doi oameni în frac, în Cuvîntul, joi, 6 iulie 1933, p. 1.
Ziarele şi inovaţia. Continuare
Vorbeam anterior despre capacitatea ziarelor de a face faţă cerinţelor vremii. Voi plasa aici un articol care eu înţeleg că făcea faţă perioadei în care a apărut. Informat. Cu personalitate. Cu verticalitate. Cu talent. Astfel de articole aş căuta şi eu astăzi...
“Ziarul hitlerist Hanauer Anzeiger, care apare în orăşelul Hanau dinHessa, publică la rubrica anunţurilor următoarele rînduri, reproduse fărăcomentarii de o revistă pariziană: «Wilhelm şi Elfriede Gruber Schaeferau onoarea să anunţe naşterea robustului lor hitlerist Heinrich-GerhardGruber». / Este fără îndoială un exemplu de zel politic, despre care sepoate spune că e cel puţin excesiv. Să faci amor cu programul partiduluiîn mînă şi să alternezi cuvintele tandre cu declaraţiile de principiu, astfelîncît, după nouă luni, să dai naştere unui mic ideolog – iată un recorddemn de remarcat. Politica se ia la întrecere cu biologia şi nu m-aş miras-o învingă. Astfel grija tinerelor femei însărcinate nu va mai fi de aiciînainte să ştie dacă pruncul ce-l poartă în pîntece este băiat sau fată, cipur şi simplu dacă este conservator sau revoluţionar. / Vom auzi într-o zila Capşa un scurt dialog care ar fi făcut altădată fericirea bunului nostruCaragiale. / - A născut nevastă-mea azi noapte. / - Felicitările mele. Ce? /- Un naţional liberal de nuanţă ducistă. /(Căci vedeţi, la noi, determinareasexului... politic are să fie mult mai dificilă, din cauza diversităţii deprograme. În schimb, paternitatea are să fie mai lesne de stabilit. Fiindcădacă d-ta eşti, să zicem, ţărănist şi nevasta are să-ţi nască un averescan,trădarea va fi dovedită.) / Gluma însă merită să fie oprită aici, pentru uncomentariu mai grav. Într-adevăr, nu e revelator micul anunţ din Hanauer Anzeiger? El explică, dacă te gîndeşti bine, o parte bună dinmisterul german actual. El ne face să bănuim cîtă farsă, cîtă naivitate, ceamestec de prostie şi ingenuitate intră în complexul hitlerismuluitriumfător. Un sentiment general de disperare desigur, dar mai ales ovastă acumulare de mici vanităţi, mici răbufneli, mici visuri eroice, micivocaţii de general ratat. În această învălmăşeală este simbolică naşterealui Heinrich-Gerhard Gruber, care n-a apucat să fie copil şi a devenitdeodată hitlerist. / Într-o zi, Heinrich-Gerhard, vei muri strivit pe asfaltîntr-o încăierare de stradă sau vei sîngera în noroi, într-un nou războimondial – şi se vor găsi oameni care să nu înţeleagă nici atunci cămoartea ta nu se datoreşte gloanţelor duşmane, ci imbecilităţii omeneştide azi şi de totdeauna."
Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber, în Cuvîntul, marţi, 26 aprilie 1932, p. 1
“Ziarul hitlerist Hanauer Anzeiger, care apare în orăşelul Hanau dinHessa, publică la rubrica anunţurilor următoarele rînduri, reproduse fărăcomentarii de o revistă pariziană: «Wilhelm şi Elfriede Gruber Schaeferau onoarea să anunţe naşterea robustului lor hitlerist Heinrich-GerhardGruber». / Este fără îndoială un exemplu de zel politic, despre care sepoate spune că e cel puţin excesiv. Să faci amor cu programul partiduluiîn mînă şi să alternezi cuvintele tandre cu declaraţiile de principiu, astfelîncît, după nouă luni, să dai naştere unui mic ideolog – iată un recorddemn de remarcat. Politica se ia la întrecere cu biologia şi nu m-aş miras-o învingă. Astfel grija tinerelor femei însărcinate nu va mai fi de aiciînainte să ştie dacă pruncul ce-l poartă în pîntece este băiat sau fată, cipur şi simplu dacă este conservator sau revoluţionar. / Vom auzi într-o zila Capşa un scurt dialog care ar fi făcut altădată fericirea bunului nostruCaragiale. / - A născut nevastă-mea azi noapte. / - Felicitările mele. Ce? /- Un naţional liberal de nuanţă ducistă. /(Căci vedeţi, la noi, determinareasexului... politic are să fie mult mai dificilă, din cauza diversităţii deprograme. În schimb, paternitatea are să fie mai lesne de stabilit. Fiindcădacă d-ta eşti, să zicem, ţărănist şi nevasta are să-ţi nască un averescan,trădarea va fi dovedită.) / Gluma însă merită să fie oprită aici, pentru uncomentariu mai grav. Într-adevăr, nu e revelator micul anunţ din Hanauer Anzeiger? El explică, dacă te gîndeşti bine, o parte bună dinmisterul german actual. El ne face să bănuim cîtă farsă, cîtă naivitate, ceamestec de prostie şi ingenuitate intră în complexul hitlerismuluitriumfător. Un sentiment general de disperare desigur, dar mai ales ovastă acumulare de mici vanităţi, mici răbufneli, mici visuri eroice, micivocaţii de general ratat. În această învălmăşeală este simbolică naşterealui Heinrich-Gerhard Gruber, care n-a apucat să fie copil şi a devenitdeodată hitlerist. / Într-o zi, Heinrich-Gerhard, vei muri strivit pe asfaltîntr-o încăierare de stradă sau vei sîngera în noroi, într-un nou războimondial – şi se vor găsi oameni care să nu înţeleagă nici atunci cămoartea ta nu se datoreşte gloanţelor duşmane, ci imbecilităţii omeneştide azi şi de totdeauna."
Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber, în Cuvîntul, marţi, 26 aprilie 1932, p. 1
Ziarele şi problema mortii lor
Citisem săptămâna trecută discuţiile publicate pe unimedia.md cu privire la articolul lui Constantin Tănase din "Timpul" cu privire la structura "ne-regulamentară" a ştirilor din presa electronică. Dezvolt puţin subiectul şi îl direcţionez spre oceanul polemicilor cu privire la motivele construcţiei "ne-autorizate" a crematoriului presei scrise. Voi încerca să fiu cât mai concis (de altfel mi-am declarat cu bună responsabilitate război mie pentru cucerirea piscului Concis şi Concret).
Consider că presa scrisă este pe cale de dispariţie şi vina dispariţiei sale sunt undeva anume acele reguli, puternic oblăduite de dl Tănase. Departe de mine gândul de a îmbrăţişa anarhismul, dar mişcările acestea puternic-seismice ale evoluţiei umane distruge mitul trăirii vieţii pentru mântuire şi savurare şi transformă existenţa într-o luptă animalică continuă pentru supravieţuire. Astfel, învinuirea civilizaţiei pentru apariţia şi dezvoltarea internetului este întemeiată, dar inoportună şi fără de sens. Nu rămâne decât să lăsăm mâinile în jos, să închidem gura şi să ne lăsăm pe spate odată cu curentul . Aaa şi să vedem ce mai schimbăm pentru a nu cădea în vârtejuri.
De aceea, cred că ştirile pe internet sunt întemeiate a fi scurte şi fără structura tradiţională. Pentru că de la internet oamenii cer operativitate şi atracţionism. Este firesc ca presa electronică să se deosebească de cea pe hârtie. Însă la fel de firesc este ca presa pe hârtie să nu învinuiască internetul pentru că i-a luat bucata de pâine, ci să caute mereu soluţii de a ajunge într-un număr cât mai mare în mâinile cititorilor. Prin soluţii înţeleg idei. Prin idei înţeleg inovaţii. Prin inovaţii înţeleg abateri de la regulamente. Cel puţin iniţial.
Consider că presa scrisă este pe cale de dispariţie şi vina dispariţiei sale sunt undeva anume acele reguli, puternic oblăduite de dl Tănase. Departe de mine gândul de a îmbrăţişa anarhismul, dar mişcările acestea puternic-seismice ale evoluţiei umane distruge mitul trăirii vieţii pentru mântuire şi savurare şi transformă existenţa într-o luptă animalică continuă pentru supravieţuire. Astfel, învinuirea civilizaţiei pentru apariţia şi dezvoltarea internetului este întemeiată, dar inoportună şi fără de sens. Nu rămâne decât să lăsăm mâinile în jos, să închidem gura şi să ne lăsăm pe spate odată cu curentul . Aaa şi să vedem ce mai schimbăm pentru a nu cădea în vârtejuri.
De aceea, cred că ştirile pe internet sunt întemeiate a fi scurte şi fără structura tradiţională. Pentru că de la internet oamenii cer operativitate şi atracţionism. Este firesc ca presa electronică să se deosebească de cea pe hârtie. Însă la fel de firesc este ca presa pe hârtie să nu învinuiască internetul pentru că i-a luat bucata de pâine, ci să caute mereu soluţii de a ajunge într-un număr cât mai mare în mâinile cititorilor. Prin soluţii înţeleg idei. Prin idei înţeleg inovaţii. Prin inovaţii înţeleg abateri de la regulamente. Cel puţin iniţial.
Descoperire
Sunt uimit. Am descoperit brusc, din întâmplare, că am din nou acces la serviciu la blogul meu. Extraordinar! Ce greşeală deşteaptă a conducerii băncii pentru creşterea capacităţilor analitice şi ocupaţiilro intelectuale a personalului său...
Uragan asupra Europei, Vintilă Corbul şi Eugen Burada
Carte descriptivă a frământărilor geo-politice din ani 70 ai secolului XIX, "Uragan asupra Europei" descrie cu multe amănunte şi un farmec descriptiv deosebit tendinţele populaţiei europene din acea perioadă. Vintilă Corbu aduce în scenă una din cele mai frământate şi complexe epoci din istoria Europei, secolul 19, manipulând cu măiestrie personaje celebre într-un roman palpitant, de acţiune, care poate fi citit şi ca o carte de istorie. Generali, prinţi, sultani, acţionând din Franţa, în Prusia, prin principatele valahe şi pănă în imperiul otoman, asasinate, bătălii, comploturi politice ... totul îi reuşeşte lui Vintilă Corbu.
Tehnicile de expunere ale autorilor sunt desăvârşite şi comportă elemente fine ale marilor prozatori ruşi din secolul XIX, stilul în ansamblu se apropie mult de Dostoievski cu tehnici de descriere paralelă a multor pasaje demonstrate de Tolstoi, deşi este necesar de menţionat lipsa unui fir narativ pe măsura celor doi. De altfel, acesta este cel de al doilea motiv pentru care m-am hotărât să recomand această carte. Autorii, sau, eu aş spune, autorul romanului - românul Vintilă Corbul - are o istorie a vieţei foarte deosebită. Vintilă Corbul s-a născut la 26 mai 1916 în Bucureşti şi provine dintr-o familie foarte bogată - cu acţiuni la diverse bănci şi studiouri de film americane, multe proprietăţi în Bucureşti şi în ţară, podgorie la Drăgăşani şi chiar un grajd cu cai de curse. Deşi visa să devină ambasador, Vintilă Corbul devine magistrat. După război, toate proprietăţile familiei sunt confiscate, iar Vintilă şi soţia sa sunt evacuaţi şi forţaţi să locuiască în bucătăria unui imobil şubrezit. Vintilă Corbul, licenţiat în istorie şi magistrat, ajunge muncitor necalificat şi, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal şi Apă Bucureşti), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt timp soţia sa divorţează şi fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles. Din cauza condiţiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăveşte de tuberculoză oculară, intră în concediu medical şi rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care îşi tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariţia ultimului său roman. Romanele sale au mare succes de librărie. Idolii de aur - "Dinastia Sunderland -Beauclair" (3 volume) dă startul, cartea fiind editată mai târziu în franceză şi poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze. Romanele lui Vintilă Corbul erau cele mai vândute cărţi ale timpurilor comuniste,iar încasările uriaşe de pe urma acestora susţineau opere falimentare ale altor autori. Încasările din comercializarea titlurilor erau atât de mari încât, dacă ar fi primit orice procent decent din vânzări, aşa cum se practică astăzi, Vintilă Corbul ar fi fost unul dintre puţinii milionari ai anilor ‘60-‘70 şi, oricum, singurul dintre scriitori. Era totuşi plătit cu sume uriaşe pentru acea perioadă, încasând între 100.000 şi 300.000 de lei pe titlu, în condiţiile în care un salariu de director ajungea la doar 4.000-5.000 de lei pe lună. Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada, ajutaţi de fostul ministru de externe Ştefan Andrei. S-au mutat într-un mic orăşel cochet, lângă Paris, unde Vintilă Corbul a locuit până la moarte. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă. Capodopera literară a sa se consideră romanul "Căderea Constantinopolelui". Cartea "Uragan asupra Europei" cred că este o perlă pentru iubitorii de istorie şi geopolitică, iar calitatea autorului - o "palmă peste faţă" celor (ca mine) care credeau că cunosc cel puţin superficial numele marilor prozatori ai literaturii române.
După apă rece
Mai frumos decât vorbele mele, nu? Interesant e că Michelangelo conştient a făcut-o pe Maria cel puţin la fel de tânără cu Isus, asta deoarece susţinea că femeile curate sufleteşte şi pure îmbătrânesc mult mai greu sau, prin reducere la absurd, nu îmbătrânesc deloc dacă sunt întruchiparea purităţii...
Prostii
Niciodată nu am fost prea deschis cu lumea din jur. Întotdeauna m-am gândit că lumea are mai multe pe cap, decât să se gândească la grijile sau nevoile mele. Întodeauna am fost mai modest decât modestia acceptabilă şi mai închis decât închiderea tolerabilă. Eu când am închis uşa, am închis-o aşa de tare, că a trecut peste prag şi s-a deschis în mine omorându-mi faringele cu care să vorbesc când trebuie... Ladna, îi gruz când cauţi naşi...
Handbal şi culori
N-am simtit ce mult asa bucurie, tristeţe, speranţă, deziluzie, încredere şi dezamăgire ca la meciul de handbal Spania - România 26-25. România a ratat calificarea în semifinală din a doua favorită. Şi câştiga 25-23. Păcat. A pierdut România în ultimul sport de echipă în care mai contează ca naţională...
Aaaa şi, apropo, azi am citit o cronică foarte deşteaptă a alegerilor din România: "Combinând roşu cu galben, obţii întotdeauna portocaliu!". Bine că nu a înţeles Geoană şi Antonescu!
Răspuns viitor
De mult timp în urmă pentru, cred, bun timp înainte voi scrie cu sărbătoare. Asta pentru că mi-au scos la lucru accesul la blog. Şi eu am răbdat. Şi am tăcut. Iaca aşa-i întotdeauna. Stomacul, acoperişul şi temperatura ne închide gura... şi plăcerile...
Dar eu vroiam să scriu despre Anna Karenina, despre yankeul Regelui Artur, despre marile speranţe, despre Ivanhoe, despre Edouard Monet, despre Calude Monet, despre Gaugiune, despre urechi, despre sinucideri, impresii şi despre galsgow - uniri 1-4...
Dar până când tac... Tac şi lucrez... Doar prima viaţă... Pe urmă mă enervez...
Perdelele
29 de zile de concediu, 2000 de km parcurşi, 2 naciovci, vreo 6 zile de frigărui în ogradă, 5 zile încă neterminate de reparaţie, circa 15 meciuri de fotbal privite - astea sunt motivele pentru care nu am mai băgat în seamă blogul şi nu am mai ajuns la cupele CUC.
Cred că pe merit.
Aaaa, şi bucuriile mai multe din suflet. Şi optimismul general. Pentru că de obicei scriu când plâng. De obicei. Azi scriu în afara obiceiului. Precis că odată ieşit la lucru voi băga într-un loc obiceiul!
Cred că pe merit.
Aaaa, şi bucuriile mai multe din suflet. Şi optimismul general. Pentru că de obicei scriu când plâng. De obicei. Azi scriu în afara obiceiului. Precis că odată ieşit la lucru voi băga într-un loc obiceiul!
Ciudă în avans
Ceea ce mă deranjează în această ultimă zi de până la alegerile de mâine este că psihologic am acelaşi sentiment ca şi înainte de algerile din 5 aprilie. Într-un mod ciudat de involuntar mi se crează în subconştient convingerea că după 29 iulie vom avea parte de o schimbare extraordinară, care ne va duce drept în Europa şi care mă va face şi pe mine ca şi pe ceilalţi locuitori ai republicii să am mai multe oportunităţi. Diferite oportunităţi: de a călători, de a munci, de a câştiga din punct de vedere financiar, de bea mai multă bere cu prietenii, de a opri careva prieteni în Moldova, de a cumpăra vreo locuinţă, de a face vreo familie, de a oferi unui eventual al meu copil posibilităţi bune de studii, de a participa la cupe de CUC la nivel înalt organizate etc. etc. etc. Mă gândesc la toate acestea şi parcă le văd aievea cum încep să se aşterne pe rând pe asfaltul împătrăţit de "reparaţii" al bd. Ştefan cel Mare începând cu ziua de joi. Îmi blochează calea dintre logică şi sentiment gândul că iaca mai este grea şi incertă şi ziua de mâine, după care.... AER, EUROPĂ şi DISTANŢĂ MARE PÂNĂ LA MOSCOVA!
Dar ce prostie nemaipomenită este asta! Dacă îmi forţez doar câteva secunde capacitatea analitică, îmi inundă mintea zeci de amintiri clare despre bădărănism, monopol şi puterea puterii care desfiinţează logic orice picătură reală de speranţă. Mă înfurii tare pe mine că cred fără să vreau, fără logică şi mi-i tare jare de cum mă voi simţi joi.... Aoleu fundu! Asta dacă cad în fund...
Apropo de joi. Mi-am amintit de cântecul celor de la Vama Veche.... "Ne vedem joi, ne vedm joi..."... "Nu am chef azi, nu am chef azi..." Nu vă vrem azi, zic eu. Nu vă vrem mâine, zic eu. Nu vă vrem poimâine, zicem mai mulţi... NU VĂ MAI VREM ÎN GENERAL!
Apropo de reflecţie permanentă
Hai să fim răi. Nu lupilor roşii la puterea vectorului convergent a ţărişoarei mioritice aflate pe mâna egoiştilor intransigenţi şi indiscutabil de dezorientaţi politic!
Adică, nu apei de ploaie!
Adică, nu apei de ploaie!
Ce bine trăim!!!
Îmi imaginez cum vreo trei europeni cu zâmbetele mari pe buze, cu parcă încă un om în spate într-un ghiozdan care se întinde de la talpă până la ceafă s-ar părea special pentru a-şi putea odihni capul în caz că oboseşte, cu o cravată albastră cu stele care pleacă dintr-o curea a ghiozdanului şi intră sălbatic, Doamne fereşte, în pantaloni (!), cu o ureche astupată de o vată neagră de unde se aude un bâzâit de muscă, cu ochelari ornamentaţi şi, interesant, cu un sacou de blug roşu, şi iată vin aceşti trei europeni pe o uliţă de pe la Tătarca ("Ciocana" satului nostru) şi se înfăţişează în faţa lu Mama Rusea şi celor două fiice ale sale (de fapt Maria îi numele, Marusea îi spune, iar strănepoţii îi zic pur şi simplu Mamarusea, adică aproape de Mama Marusea) pentru... bouring sau soundăj. Aceşti caraghioşi bineînţeles provoacă o mare veselie pe faţa femeilor obosite după trei săptămâni de praşă pe un soare hapsân şi roşu. Europenii, desigur, râd şi ei şi întreabă femeile dacă "are you happy?". Bătrânele încep să râdă şi mai tare când aud glasul piţigăiat şi ciripitul străinilor, le întind o caisă pe care le aveau în poală şi, înţelegând că nu o scot în capăt cu "extratereştrii" aştea, îi ia încet de umăr să-i ducă să-i hrănească, şi dau din cap înţelegător.... "Da! Da!". Străinii ştiu că da îi da, că asta i-a învăţat la seminarul despre limba română şi... notează: "La sondajul efectuat în satul cutare, din 3 locuitori ai satului, 2 sunt fericiţi, unul se abţine. Rezultat: 66,6%!".
Şi după ce mănâncă bine, pleacă. Cam ameţiţi şi încă mai bucuroşi de la samagonul babelor... Acest lucru le confirmă că au avut dreptate despre cât de fericiţi îs moldovenii!!!
Da... interesant...
Şi după ce mănâncă bine, pleacă. Cam ameţiţi şi încă mai bucuroşi de la samagonul babelor... Acest lucru le confirmă că au avut dreptate despre cât de fericiţi îs moldovenii!!!
Da... interesant...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)