Îl consider un roman al extremelor. Primele pagini le citeam extrem de plictisit - istoria formării familiei Karamazov părându-mi neobişnuită, dar nu într-atât de relevantă pentru o capodoperă mondială. Treptat, însă, marele romancier şi-a acaparat bine-meritata porţiune din durata obişnuită a unei zile, astfel încât spre finalul romanului mâncarea mi se părea deja o banală şi egoistă ocupaţie.
Un mic bilanţ, dacă se poate vorbi de aşa ceva cu referire la o operă de a lui Dostoievski. Printre elementele cele mai puternice, care m-au impresionat cel mai mult ar fi exigenţa şi intuiţia deosebită a lui Dostoievski de a descrie stările psihologice ale eroilor pe care citindu-le poţi tresări conştientizând că pe majoritatea le-ai trăit chiar tu sau cel puţin le-ai observat la cunoscuţii tăi - o tehnică deosebit de cursivă şi firească de a reda sentimente foarte complicate. Apoi subiectul romanului, în special după moartea lui Fiodor Karamazov, devine unul foarte interesant şi deosebit de intrigant. Adaug o notă de admiraţie şi la complexitatea temelor abordate în roman, precum şi la tehnica, iarăşi, firească, de a plasa atâtea subiecte într-o poveste, s-ar părea, simplă a unei familii dintr-un depărtat orăşel rusesc. M-au impresionat complexitatea şi istoria fiecărui personaj în parte. Astfel, acum, după lectură, îmi vine greu să afirm care este de fapt personajul principal, sau barem personajul preferat.
Şi... în final, culmea la toate aprecierile mele, am devenit şi rămân a fi un elogiator permanent al "procesului de judecată" din finalul acestui roman. Intrigant, deosebit, satiric, sofist, raţional, patetic, romantic şi injust, acest proces de judecată a lui Dmitrii Karamazov rămâne în mintea mea ca o enciclopedie detaliată a nemărginitei fiinţe umane în general şi a omului rus, în particular.
Extraordinar roman. Aceasta este senzaţia, pe alocuri chiar inexplicabilă, de la final.
